Constanța Editorial

Un oraș dependent de umilință!

În orașul lui Mazăre și Făgădău nici iarba nu mai crește. Griul trist de toamnă apasă și mai tare pe cicatricile și bubele unui oraș care uită să respire.

Scris de 
Cosmin Zaporojan
 pe data 
20 noiembrie, 2018

Suntem parcă într-o dramă în care anchilozatul în scaun a fost pus cu fața spre scenă, unde un clovn penibil și plictisit încearcă să îl facă să zâmbească. Scălâmbăieli și trucuri insipide, de mult inventate și răsuflate, fără puterea de a mai înarma nici cel mai vrednic mușchi.

Ne facem că viața merge mai departe în cetatea unde PSD a descălecat și a uitat să mai plece. Ne place, nu ne place, suntem puși cu forța să ne uităm în oglindă de un primar ce acum ne râde meschin în față: Voi m-ați votat! Și o să mă mai votați mult și bine atâta timp cât bunicii și părinții voștri vor merge braț la braț cu sărăcia și foamea.

Ne privim imaginea deformată pe fundalul unui oraș ce suferă în cele mai intime sale amintiri. Geme sub ruină, nepăsare. Spasmodic, își rostogolește activitățile cotidiene, pe care le poticnește apoi în intersecții fără nicio direcție, pe străzi fără nume. Fiindcă nu știe nimeni încotro merge acest oraș, nici măcar cei care-l conduc.

De 20 de ani, bâjbâie pe sensuri, contra-sensuri, cu viteza pe care o dictează interesele unora sau altora. Ne-am învățat să oprim doar în stațiile celor aflați în găștile primarilor, unde ei urcă peticiți și rupți în cur și coboară miliardari. Constanța a mers prea mult doar pe cheltuiala noastră și câștigurile lor.

Ne uităm din mers cum se schimbă lumea. Călătoriți? Cu atât mai bine. Vedem cum și ce fac alții. Admirăm idei, oameni, mentalități. Iar apoi, ne întoarcem în balcanicul nostru oraș și nu înțelegem de ce. Însă răspunsul e poate uneori mai simplu: Oamenii! Cei care ne conduc, dar mai ales cei pe care îi conduc, cei care votează și mai ales cei care nu votează, cei care merg la școală, dar mai ales cei care nu au nevoie de școală, cei care muncesc cinstit, dar mai ales cei care nu muncesc deloc dar au mai mult și mai repede. Căci trăim în orașul în care a fi asistat social este o virtute, iar a primi gratis din partea Primăriei este o onoare.

20 de ani am experimentat umilința în toate formele ei, atașându-ne apoi, într-o complice simpatie, chiar de agresori. Parcă ar fi și păcat să îi schimbăm, când ne-am obișnuit cu mârlăniile unora și manglele altora. Trebuie ca ei să plece singuri, cum a făcut Mazăre, pentru a ne îndepărta de ei căci noi nu am fi în stare să ne rupem dintr-o relație atât de bolnăvicioasă. Suntem un oraș dependent de umilință.

 

 

Actualitate