Toți avem nevoie de-o moarte și de-o înviere. La un moment dat

De ce n-am privi toată această săptămână și semnificația ei altfel decât religios? De ce nu ne-am gândi la ea prin ochii vieții cotidiene, de exemplu, pentru că vom găsi atât de multe asemănări cu situații în care ne aflăm noi înșine în diferite momente din viață.

Floriile, sau sărbătoarea intării lui Dumnezeu în Ierusalim, ar putea reprezenta, de exemplu, momentul în care pășim noi în viață, în societate, fie că ne referim acum la școală, la facultate, în viața de familie sau într-un colectiv de muncă.

Desigur, avem lângă noi oameni care ne-au fost alături încă de la început, așa cum se întâmplă și în povestea originală, o să-i numim, fără prea multă imaginație, „apostoli”, ca să ne fie mai simplu.

Apostolii noștri au, însă, alte chipuri, ei ne sunt familia sau prietenii pe care i-am dobândit de-a lungul timpului, dar ei pot fi, după cum ne învață povestea, și dușmani, chiar dacă noi nu le recunoaștem prezența.

Așadar, pășim spre viață cu apostolii alături, ei ne cunosc slăbiciunile și putințele și știu cel mai bine cum să ne manipuleze. Unii dintre ei ne sunt loiali și au grijă de noi, alții încearcă să ne păcălească, alții se leapădă de noi și unii ne vând pur și simplu, precum Iuda.

Din păcate, cei care ne poartă de grijă sunt, de departe, cei mai puțini și, de cele mai multe ori, nu reușesc să egaleze balanța.

Diferența majoră între poveștile noastre și povestea lui Iisus este că, fiind o putere divină, are capacitatea să discearnă binele de rău, prietenii de dușmani, lucru pe care noi nu îl avem.

Acesta este motivul pentru care ne găsim deseori în situația de-a fi înșelați, judecați, expulzați din viețile unor oameni pe care îi iubim, pentru că, așa consideră ei de cuviință, iar noi, de cele mai multe ori, nu avem puterea să schimbăm nimic.

Ce trebuie să învățăm din povestea lui Iisus, după mine, fie că suntem credincioși sau nu, este că trebuie să găsim puterea să murim și să ne naștem iar.

Știu că niciodată nu e simplu, dar cred cu adevărat că „sacrificiul” ăsta, al suferinței prin care trecem necondiționat în momentele de cumpănă, trebuie făcut până la ultimul sentiment negativ care ne mai rămâne – apoi trebuie să-ncepem din nou.

Desigur, după ce renaștem, avem avantajul să ne rămână impregnate amintirile trecute, așa că vom avea și noi un soi de putere divină pentru provocările ce urmează. Vom fi mai maturi și mai pregătiți în orice privință și vom începe, fără să ne dăm seama, să recunoaștem adevărații oameni valoroși din jurul nostru.

Ceea ce vreau să subliniez este că toți avem nevoie de-o moarte simbolică și de-o înviere, la un moment dat.

Personajul Iisus, protagonistul Săptămânii Patimilor este fiecare dintre noi, numai că el, pentru că este „eroul” poveștii sale, alege ceea ce trebuie făcut în detrimentul a ceea ce și-ar dori și uneori asta trebuie să alegem și noi.

Chiar dacă e dureros, chiar dacă e trist și, în aparență, nesigur, începutul nu poate aduce decât lucruri bune atunci când prezentul nu mai este ceea ce ne dorim.

Trebuie să-nvățăm să fim eroi în poveștile noastre, trebuie să trecem peste toate, să murim și să ne întoarcem mai puternici.

Și mai trebuie să fim atenți la ce alegem să fim, pentru că putem fi și Iuda, Petru sau Ponțiu Pilat, însă nu există nicio garanție că nu vom deveni, într-un moment sau altul, Iisus.

Etichete:

• Paste
• Saptamana Patimilor