Editorial

Poate ar fi ok să lăsăm copiii să-și care singuri ghiozdanul în spate

Cine își mai crește acum copiii „după ureche”, când există enșpe mii de cărți, bloguri și grupuri online dedicate lor? Toate sursele vorbesc despre o atenție sporită față de copil, despre o grijă hiperbolică, atât în ceea ce privește limbajul, cât și comportamentul, ca nu cumva, vreo vorbă greșită sau vreo faptă necugetată, să-i tulbure echilibrul „micuțului glob de sticlă“.

Scris de 
Ana Ruica
 pe data 
20 februarie, 2018

În acest context, al hiper-îngrijorării parentale, mi-e greu să nu mă-ntreb: cum obișnuiau copiii să crească în urmă cu vreo 60, 40 sau 30 de ani? Știu, poate vă gândiți, ce fel de minte înapoiată poate să se-ntrebe asta, doar am evoluat, avem tehnologia la picioarele degetele mâinilor noastre!

Bunicul mi-a povestit odată despre zilele când era copil, despre cât de simplă și colorată-i părea viața atunci și despre cei nouă frați și surori cu care și-a împărțit copilăria. Mă-ntreb: părinții lui mai aveau răbdare să fie atenți la nevoile aparente ale fiecăruia dintre cei 10 copii? Mai aveau timp să le observe nemulțumirile trecătoare, să-i ducă la pediatru la fiecare strănut sau, mai târziu, să îi atenționeze la fiecare notă proastă pe care o aduceau acasă? Nu, n-aveau, dar, paradoxal, întotdeuna aveau grijă de copiii lor, o grijă percepută atât de diferit față de ceea ce înțelegem noi astăzi.

Poate vi se pare greșit, însă, după părerea mea, metodele lor de a-și crește copiii nu erau înapoiate și, cu atât mai puțin, proaste. De ce? Pentru că, copiii aceia au învățat din timp, singuri, tot ce-nseamnă viața. Au învățat tot ce-i bun sau bine și tot ce-i rău și, înainte să-mi spuneți că n-au avut copilărie, lăsați-mă să vă contrazic. Au avut copilărie! Și ce copilărie!

Mai mult decât atât, au avut mai târziu curajul să-și ia în spate ghiozdanul și să-și croiască un drum în viață, pentru că, în sinea lor, nu cunoșteau frica de eșec și nici sentimentul cald al reușitei, dar știau să se descurce în orice situație fiindcă se confruntaseră cu toate încă din fașă.

Poate că nu știau prea multă carte, dar, dragii lor părinți, știau cumva, instinctiv, să le spună exact ce aveau nevoie să audă și nu aveau apucături de-ai compara cu sora sau fratele lor mai deștept, ori de a le dicta ce să facă cu viața lor, așa că fiecare a fost liber s-aleagă pentru sine.

Fiecare a fost liber să se joace și să râdă, să cadă, să se lovească și să se vindece, să exploreze, să-nvețe și să devină un om integru, complet și sigur pe sine, capabil să ia decizii și să înțeleagă fiecare situație în adevărata ei esență.

Cu gândul la toate astea, mă izbește în față un adevăr crunt, anume că, deși n-aveau carte și nici cărți de specialitate după care să-și crească odraslele, oamenii aceia înțelegeau adevăratele nevoi ale copiilor lor mai bine decât o facem noi acum. Ei înțelegeau ce-nseamnă libertatea de-a alege, nevoia de-a cunoaște, de-a se lovi și vindeca și aveau încredere că, odraslele lor vor deveni oameni de care vor fi mândri. Noi, oare, avem aceeași credință în ceea ce-i privește pe copiii noștri?

 

Actualitate