Editorial

Iată vin colindători! Așa, și?

Am ajuns să cheltuim atât de mult pentru Sărbători încât numai când ne gândim că se apropie şi ne facem socotelile în minte, ni se amestecă gândurile şi ne cuprinde tristeţea. Cheltuim atât de mult încât ajungem să prindem ciudă pe colindători, că şi ăia vor şi ei un ban sau o nucă, că de-aia îţi aduc ditamai vestea.

Scris de 
Andrei Amza
 pe data 
21 decembrie, 2018

Ce fain era pe vremea ciutăniei mele, când zburdam din uşă-n uşă şi ne încurcam în versuri de entuziasmaţi ce eram când ne mai deschidea un vecin, care pur și simplu voia să simtă că-i vin Sărbătorile-n casă. Cu mucii scoarţă pe nasurile înroşite de frig şi cu clopoţelul băgat în mânecă, cântam de ziceai că suntem la audiţii pentru Abracadabra.

În comparaţie cu zilele noastre smart, acea perioadă a colindelor era prilej de profit pe bune. Din banii strânşi îţi luai dulciuri de-ţi crăcănai dinţii şi o jucărie sau, dacă nimereai printre primele grupuri care rupeau soneriile, o puneai şi de încălţări noi. Viaţă, nene!

Însă chiar de pe la mijlocul anilor ’90 începuse să se instaleze “teama de colindător”. Era acel moment când vedeai că cineva se holbează pe vizor, dar nu-ţi deschidea nici de-al dracu’. Cu timpul, obiceiul baricadării a devenit tot mai răspândit şi asta pe măsură ce marketingul Crăciunului s-a impus tot mai bine şi în România. Odată cu americanizarea acerbă a Crăciunului românesc, cheltuielile pe cap de amărăştean au devenit din ce în ce mai mari în această perioadă, de altfel plină de bucurii și fapte bune, iar efectul se resimte şi în buzunarul conlindătorilor.

Un alt duşman care a pus piciorul în gura cântătoare a colindătorului este interfonul de bloc! Acel câine de pază cu butoane ce nu mai lipseşte de la nicio scară. Există bineîţeles colindători care sunt înarmaţi cu răbdare şi care sună random la mai multe apartamente, doar-doar vor da peste un blocatar nostalgic şi sătul să-i vadă pe ăia care colindă perfect pe la televizor. Un vecin care vrea şi el să mai audă o cântare falsă, dar cu glasul plin de bucurie sinceră al unui copil. Din păcate, cei mai mulţi colindători renunţă după două sau trei încercări eşuate de apăsat pe butoane. Interfonul câștigă aproape de fiecare dată.

Deblocaţi uşile scărilor şi lăsaţi colindătorii să vă intre în bloc. Dacă voi nu vreţi să-i primiţi, poate aveţi vecini care vor să le deschidă şi care ştiu că acei copii, care profită şi ei de această perioadă ca să mai strângă un ban, nu sunt cerşetori.

Unii dintre vecinoșii care se uită pe vizor parcă ar primi o gaşcă-două de colindători, dar nu deschid, pentru că ei tot aşteaptă să vadă la uşă un grup de copii simpăticuți foc, îmbrăcaţi tradiţional, cu astrahane caraghioase şi basmăluţe brodite pe care să-i și filmeze pentru o postare pe Facebook. N-ai să-i vezi! De ce? Pentru că, în zilele noastre, cei mai mulţi colindători provin din familii sărace şi pentru că, ghici ce, copiii din familiile înstărite nu sunt lăsaţi să meargă la colindat. Nu veneau nici pe vremea când colindam eu şi nu vin nici acum.

Nu trebuie să-i primești pe toți, dar, din când în când, mai deschide ușa, creștine, ascultă un colind, dă-le un ban și nu uita să le zâmbești. Da, știu, nu mai e vorba acum despre tradiție, ci despre făcut bani. Tocmai de aceea, la fel ca în copilăria mea, în zilele sărăciei noastre de acum, a primi un colindător este echivalentul unei fapte bune.

 

Actualitate